Crescătoria de pavlici morozovi

Povestea lui Pavlik Morozov o cam ştiţi. Si dacă nu, o găsiţi pe net. O fi fost chiar aşa, n-o fi fost, oricum, si non e vero, e ben trovato. Că iaca, avem un simbol pentru îndoctrinare şi fanatism bolşevic. Că unchii oripilaţi l-au lichidat după ce şi-a denunţat tatăl, n-a fost tocmai rău. Pentru Pavlik, că precis şi-ar fi dat cu pumnii în cap, dacă ar fi apucat să mai crească. Că statul sovietic l-a făcut erou, iarăşi n-a fost tocmai rău. Fiind erou, e excepţia, şi nu – doamne fereşte – regula. Dar să creşti copii indoctrinându-i e o tentaţie irezistibilă pentru orice regim. Mă uit zi de zi peste gardul fermei de pavlici morozovi ai vremurilor noi. Unde creşte, indopat cu E-uri şi globalizat din născare, viitorul de aur al planetei, Consumatorul. Ce trebuie să ştie el despre istorie? Mai nimic, informaţia în exces e dăunătoare. Ajunge dacă ştie că trecutul e o vreme de dinainte să se nască el, când oamenii se omorau între ei şi el trebuie acum să-şi tot ceară scuze pentru asta. Ce trebuie să ştie el despre părinţii lui? Că habar n-aveau ce-i aia sex, că nu-i lăsa unu, Ceauşescu parcă, să facă. Şi că totuşi au făcut cumva copii, fiindcă secretarul de partid si/sau securistul, însămânţa femeile cu o seringă mare, înainte, după sau în timpul şedinţei de partid, se pare unica ocupaţie a oamenilor pe vremea aceea. Rolul tatălui e neclar, nu ne batem capul. El în timpul ăsta îi turna pe ceilalţi taţi, pesemne. Ce trebuie el să ştie despre sine? Că are, sau mai degrabă este, un trup. Care trebuie satisfăcut pe componente (iubeşte-ţi părul – neapărat cu şamponul x, răsfaţă-ţi pielea – neapărat cu gelul de duş y, savurează - cu papilele gustative, desigur – tot felul de chestii). Cum trebuie el să vorbească? Mult şi des şi monosilabic, la număr de semne, impulsuri, minute, secunde promovate de telefonia z. Despre ce, nu contează, numai să fie corect politic (nu gramatical, că nu-i trendy) . Cum trebuie el să se poarte? Dezinhibat, dezinvolt, dezmăţat, exhibiţionist, iac-aşa să crape fosilele comuniste. Cum trebuie el să gândească? Liber, desigur, că are la ce. Că nu-i mai impune nimeni ce deodorant să aleagă sau ce marcă de bere. Pe cine trebuie el să dispreţuiască? Pe sărăntoci (profii, pietonii, pensionarii). Pe cine trebuie el să admire? Pe fotbalist, pe vedeta tv, pe manager şi în general pe omul de succes. Ce trebuie să însemne pentru el succesul? Bani. În cine trebuie el să aibă încredere, deci? În consultantul de la bancă. Deoarece el şi numai el, consultantul, ştie mai bine ce-ţi trebuie, el şi numai el poate să te înfunde pe veci în credite ca să-ti satisfaci toate nevoile pe care habar n-ai fi avut că le ai. Ce trebuie să mai adore el? Piercingul. Pentru ca mai incolo, atunci când copiilor lui, concepuţi pe stradă, la tv sau în eprubetă li se vor implanta cipurile, asta să i se pară firesc.

Mult noroc în viaţă, Pavlik. Pentru că meriţi.

Suspină vulpea

Făclia. Fostă Adevărul de Cluj, fostă Făclia. De treabă gazetă, ne ştim de când lumea. Sobră şi echilibrată, constantă si familiară ca fotoliul preferat, halatul şi pipa. Nu bate câmpii, n-are paparazzi, nu face scandal, n-are fată la pagina 5. Da’ cum bine zicea vulpea, suspinând, rien n’est parfait. N-are aia, n-are aia, îl are în schimb pe Radu Vida. Ba sub tichie de boscar, ba în aspic, asezonat cu sasafras. Trudeşte omul din greu între teancuri de dicţionare, pescuieşte de ici un arhaism, de colo un neologism, niciunul auzit vreodată de neam de neamul nostru de cetitori de rând, mai nededaţi cu cele culturale. Le pune laolaltă şi naşte în chinuri nişte texte “spontane” şi “colocviale”, le pigmentează cu oleacă de vulgaritate – craci pare să fie în topul cuvintelor preferate – şi ni le serveşte suficient de des ca să uităm pe veci de răposatul Ştefan Gheorghiu. Da’ noi nu şi nu.

Stâng, drept, stâng

De ceva vreme ma strădui sa pricep cum vine treaba cu stânga şi dreapta in politichie şi în general pe lumea asta. Ce am învăţat la şcoală nu se pune, că-i de pe vremea aia..Iaca, azi m-am dumirit. Intâi, că poţi ajunge unde vrei, pornind de la orice. Chiar şi în definirea stângii. Domnul Ioan Buduca, în Ziua, m-a luminat. Scrie acolo, şi scrie adânc, aşa: L-am auzit, intr-o seara, cred ca era o duminica, pe Mircea Badea, ridiculizandu-l pe fiul unui milionar (celebrul Casuneanu), un baiat de vreo douazeci de ani. Cu ce-i gresise tanarul Casuneanu televedetei Badea? Isi cumparase o masina scumpa[...] Resentimentul lucra din greu in sufletul televedetei. N-am vazut un moment de stangism sufletesc mai clar si mai violent de multa vreme.[...]Iata pe ce sta stangismul, de fapt: pe un set de reactii resentimentare, pe un fond sufletesc in care invidia se prezinta ca dispret.

Dintr-odată m-am luminat. Adică Atena (da, aia, fata lui Zeus) era de stânga. De aia a transformat-o în păianjen pe amărâta de Arachne, care ţesea mai frumos decît ea. Ba i-a mai şi sfâşiat, cu mânie proletară, proprietatea materială şi intelectuală, adică tot ce ţesuse. De stânga era precis, că dacă ar fi fost de dreapta, o angaja imediat pe nefericită  la ţesătoria proprie, cu salarul minim pe economie şi cu ore suplimentare neplătite.

Dacă trebe, trebe

Şi zise vieţuitorul cel mai important dintre toate vieţuitoarele care-mi populează existenţa – sursa tuturor bucuriilor si exasperărilor mele cotidiene – că-mi trebuie numaidecât blog, si se făcu blog. Acuma, c-o fi văzut că-mi lipseste pana de la tichia de mărgăritar, c-o fi vrut să mai scape din când în când de misiunea lui duhovnicească si să pricopsească netul cu ea…de-o fi una, de-o fi alta, sau cu totul şi cu totul alta, aşa să fie. Că de cârtit, mârâit, bodogănit şi suduit, e de unde. Blog să fie. Si niscaiva răgaz între un spălat de vase şi o diagramă UML (cine nu ştie ce-i aia, să nici nu-şi dorească). Aşadar, poate ne-om mai vedea pe-aici. Sau poate că nu.